Era doamna scundă, brunetă, cu ochi migdalați, strălucitori, care fuma Gauloises cu un țigaret lung, negru. Stătea la marginea unei canapele de pe holul de la etaj al Sălii Palatului. „O s-o recunoști!“, mi-a spus fericită Mariana Marin, cînd i-am zis că n-o mai văzusem pînă atunci pe Monica Lovinescu. Am recunoscut-o, cu toate că nu semăna deloc cu femeia înaltă, cu trăsături severe, pe care mi-o închipuiam cînd o ascultam la radio. Lîngă ea, un domn îmbrăcat într-un costum sare și piper, impecabil. Povestea vorbei în persoană – Virgil Ierunca. Eram emoționat de mi se uscase gura și am uitat toate întrebările cu skepsis pe care mi le pregătisem pentru Marele Interviu. A venit colacul de salvare al sfintei banalități. O întrebare oarecare. Asta s-a întîmplat în 1990, la Congresul Scriitorilor. Umblam cu un reportofon în mînă să aflu ce-și dorea scriitorul român în libertate. În discursurile de pe scenă se vorbea mai mult despre Fondul Literar decît despre fondul literaturii. Pe hol, tot așa.
Monica Lovinescu, dezamăgită: un congres „cazanier“! Nimic despre cenzură, nimic despre conștiință, nimic despre minciunile literaturii angajate. Nimeni nu-și punea cenușă în cap, deși ar fi fost destui care ar fi avut de ce s-o fi făcut. Virgil Ierunca, obosit-sceptic: Pupat toți Piața Endependenți! Neverosimil de singuri și de stingheri pe canapeaua aceea cu vinilinul ei bleu, în atmosfera de chermeză de pe holurile Sălii Palatului. Nu știau scriitorii veniți la congres cum arătau cei doi sau cei care știau, „angajații“ răsplătiți cu călătorii la Paris, aveau motive să-i ocolească? Dar neangajații care ajungeau și ei la Paris și care-i vizitaseră acasă? Ciudățenii scriitoricești.
Dezbaterile despre congres și despre cine va fi ales președintele Uniunii Scriitorilor aveau loc, aprinse, la Madam Candrea, în grădină. Aprinse, dar cu aceeași voce scăzută – să nu ne-audă băieții! – ca înainte de evenimentele din decembrie. Vocea tunătoare a lui Virgil Mazilescu nu mai era. Madi Marin nu participa la discuții, Iaru bîntuia cine știe pe unde. La congres se cam știa cine va fi alesul.
Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, incognito prin București. Oprindu-se și în fața blocului în care locuise E. Lovinescu, în apartamentul în care copilărise Monica, superb firitisită, la douăzeci de ani, de Ion Barbu: „Să nu prelingă, să nu pice, viu spiritul robit în ea. La azimi albe să-l ridice, sfiit, pruncia ei trecea!“. Din ignoranța cenzurii, poezia a apărut în volumul Joc secund, nu cu mult timp înainte ca Securitatea să trimită niște arabi „să termine“ cu Monica Lovinescu. Arabii au pîndit-o în fața casei. De la ce turnător știa Securitatea adresa pe care le-a dat-o arabilor?
De la cine? Most likely, de la Balanescu-Stolnici.
Foarte tare jocul de cuvinte, involuntar sau nu.