Nu mi-a plăcut să fiu profesor, deși îmi plac copiii. Tocmai pentru că eram de română, iar manualele erau de porc. Apoi, în Galați nu era ca la București. Inspectori, directori, colegi suspicioși, nu puteai să faci nimic, nu mișcai în front. De aia plecam la școală cu un chef de moarte, iar la ieșire luam bere Okocim de la cantina partidului și vodcă de la alimentară. Și beam cu prietenii, la etajul 11, pînă dimineața, să uit, să uităm. Și, în zori, palid, disperat, porneam înapoi, la muncă. Cam așa s-a desfășurat viața mea dăscălească timp de trei ani. Nu regret nimic. Dar, uneori, mi-aș dori să mă întîlnesc cu puștii dintr-a șasea (nu mai țin minte care a șasea, din multele de la Școala 29) cu care am trăit, în direct, triumful pedagogic.
Tocmai ne chinuiam cu comparația. De ce și cînd compari două lucruri. Păi, cînd ai niște chestii comune: culoare, formă, înțeles. Norii și vata, cocoșul și ceasul deșteptător. Un brusc entuziasm a străbătut clasa. Lunganul și slăbănogul profesor cu plete vorbea, în sfîrșit, ceva pe înțelesul lor. Ne-am avîntat. Și, într-un elan de-a dreptul poetic, un elev a comparat scaunul meu profesoral cu un puști, Gică. Hm, nu mi-a displăcut, da’ duceam discuția de la comparația la metaforă sau hiperbolă. Așa că i-am tăiat-o, scurt. Scaunul are patru picioare, omul e îmbrăcat. Omul stă în două picioare, scaunul, nu. Și a rămas pe a mea.
Da, numai că, în ziua următoare, la o nouă lecție, ce văd, intrînd în clasă? Scaunul meu era îmbrăcat în uniformă, avea teniși și o cravată de pionier. „Ce e asta?” – am întrebat, dat pe spate. La care toată clasa a răspuns într-un glas: „Scaunul Gică!”
