Noaptea tîrziu, într-un comunist sfîrșit de octombrie, într-un apartament ferit, încercam să adorm cu o fată în brațe. Nu era nimic altceva decît o noapte adîncă, iar de sex nici nu putea fi vorba. Așa că încercam să mă mulțumesc doar cu vorbitul și pipăitul. Brusc, soneria a țîrîit, a țîrîit, pînă cînd fata a făcut ochii mari și a zis: „E el”. Apoi liniște. Ne-am ținut răsuflarea. După cîteva minute, cineva a bătut la ușă. Insistent, fără pauze, știind că e cineva în casă și, mai ales, cine e acea cineva, care nu eram eu.
Fata s-a dus, a pus lanțul și a întredeschis ușa. Au vorbit ce-au vorbit, bărbatul de dincolo ridicînd vocea și apoi implorînd. Apoi a plecat. Cînd s-a întors, mă uitam cu alți ochi la ea. I-am spus: „Nu era Dan Deșliu?”. Fata a dat din cap și m-a invitat la somn.
Îl văzusem pe Dan Deșliu prima dată în 1970. Prezenta, la televizor, Steaua fără nume, o emisiune muzicală. Acolo am auzit-o, pentru prima dată, pe Corina Chiriac, cîntînd cu ochii închiși. Au trecut anii și l-am întîlnit după “Scrisoarea celor șapte”. Ne-am petrecut multe seri împreună, plănuind, din cuțite și pahară, răsturnarea odiosului regim comunist. După ce l-am răsturnat, am făcut cîteva turnee împreună, mai ales la Marea Neagră. Îmi amintesc ca azi întrebarea unei cititoare, care nu se putea obișnui cu faptul că poetul revoltat fusese un scrib al vremurilor noi, proletcultiste. Deșliu s-a ridicat, a privit-o în ochi și i-a zis: „Doamnă, am fost de neiertat. Vă rog, însă, iertați-mă pentru tot răul pe care vi l-am făcut”. Nu știu alt scriitor român care să-și fi cerut, vreodată, în public, scuze pentru păcatele tinereții.
Da, o să mă întrebați, dar fata? Ehei, pasiunea i-a trecut lui Dan Deșliu și n-a știut niciodată că eu eram vinovatul. În anul morții, ne prezenta, cu orgoliu, o altă tînără, care avea să facă senzație: Floriana Jucan.